Buna ziua, BistrițaTu cu orașulCampania taTotul personalDe cadou
2018-4-24

Ești TU!

De câte ori pe zi ne oferim oportunitatea sinceră de a fi noi înșine și de a simți bucuria deplină a vieții? De câte ori acceptăm firescul, în detrimentul normalității? În momentele de sinceritate cu propria persoană, recunoaștem că suntem extrem de ocupați cu toate măștile pe care ni le-am confecționat în timp, cu personalități false, cu ideea de a împăca pe toată lumea, cu dependența de perfecțiune, pentru a ne da voie SĂ TRĂIM. Psihologul Daniela Dragne-Macarie ne invită cu drag părintesc să ne oferim bucuria de A TRĂI total, de a ne da voie SĂ FIM NOI.


Eram copil. Viața o vedeam nespus de frumoasă, un miracol. Eram fermecată descoperind o grămadă de lucruri. Îi vedeam pe oamenii mari puterici și buni. Abia așteptam să cresc și eu. Eram așa de veselă. M-au trimis la școală să învăț cum să devin serioasă, responsabilă, logică, practică, cameleonică, ipocrită, ascultătoare, supusă...Am venit să îmi spuneți, vă rog, ce am învățat și CINE SUNT? Eu nu mai știu...

Nevoia de introspecție a femeii mi-a adus, ca un film, momente secvențiale ale vieții mele. O fetiță blondă și veselă, ce stătea culcată pe pământul proaspăt înverzit. „E un elefant, nu ți se pare? Și uite, o casuță mică. Cel mic? Un cap de cățel...” dădeam eu forme norișorilor ce se mișcau încet pe cerul senin. Îmi era atât de simplu să vorbesc cu mine...niciodată nu m-am simțit singură. Mă văd pe mine prin toate metamorfozele prin care am trecut de-a lungul anilor. Ziua în care, fascinată de castanele căzute pe jos, mi-am uitat vioara ce am așezat-o cuminte lângă zidul școlii, pentru a avea mâinile libere. Aveam șase ani. Când părinții m-au văzut venind fericită cu o pungă plină de castane și fără vioară, m-au întrebat îngrijorați: „...și vioara?..” M-am întristat că ei nu au văzut motivul marii mele bucurii. A fost ziua când am conștientizat sentimentul de vină.

Pe parcursul vieții, se formează și se risipesc o multitudine de personalități, ca acei norișori care prindeau forme pentru câteva clipe și apoi se risipeau. Totul, în acest Univers, este în continuă transformare. Ce persoană nu este în schimbare permanentă? Cine nu e nou în fiecare moment? Cuvintele femeii mi-au arătat dorința veche, de milenii, a fiecărui suflet uman de a simți continua schimbare a copilului natural, chiar și atunci când își descoperă propria exprimare în cadrul personalității, pe care și-o formează ca adult. Rezonanța cuvintelor femeii exprimă o căutare a copilului interior, căutare pentru a ne regăsi pe noi, cei de atunci, pentru a ne împăca cu cei de acum.

A afla cine suntem, fiecare dintre noi, nu devine o cercetare academică, în cadrul unei științe. Nu sfârșește prin a reda finalul studiului prin cifre și litere, redate în statistici. Aici e vorba de o parte intangibilă, este chiar procesul vieții, seva gândurilor și a emoțiilor. Suntem „legați” cu lanțurile iubirii condiționate, contrafăcută, care ne ipotechează sufletele noastre și ale celor apropiați nouă. Suntem extrem de ocupați cu toate măștile pe care ni le-am confecționat în timp, cu personalități false, cu ideea de a împăca pe toată lumea, cu dependența de perfecțiune, pentru a ne da voie SĂ TRĂIM. Am devenit roboți executanți, vrem să controlăm fiecare clipă și să ne asigurăm că nu deranjăm cu nimic ordinea și regulile atât de strict stabilite. Dacă i-am privi cu atenție pe cei obsedați să dețină controlul, vom observa că aceștia au o teamă permanentă (dezvoltând fobii diverse) și o viață seacă, fără a da voie spontaneității să existe în viața lor. Oamenilor le este teamă să își arate neputința, vulnerabilitățile. Iubim copilul atunci când vine spre noi, cu ochii mari, spunând: „Nu știu. Cum să fac?”. Îl luăm în brațe, îl mângâiem și îl asigurăm că îl vom ajuta să știe. Când un adult vine spre noi și ne spune: „Nu știu. Cum să fac?”, îl detestăm, îl considerăm prost și needucat și nu îl dorim în preajma noastră.

Îmi veți spune că e normal să purtăm măști. Aveți dreptate. De două ori: o dată pentru că am învățat să ne protejăm cu ajutorul lor și că intimitatea rămâne doar pentru cei foarte apropiați; a doua oară, aveți dreptate când folosiți cuvântul „normal” în locul cuvântului „firesc”. Din punctul meu de vedere, există o mare diferență între ceea ce e normal și ceea ce este firesc. NORMAL devine tot ceea ce se încadrează în norme, reguli, ceea ce descrie o majoritate. FIRESC este nativ, natural, conectat cu natură (Univers), este în „firea” noastră. De cele mai multe ori omitem firescul (sau chiar îl alungăm), pentru a adopta normalitatea. Expresiile „e normal să...”, „nu e normal să faci...” mă conving, confirmându-mi ceea ce reprezintă pentru mine aceste cuvinte.

Prin urmare, este normal să folosim măști, satisfăcându-ne nevoia de acceptare socială, teama de critică, controlul. Cu toate acestea, este nevoie să avem mare grijă cu aceste măști. E necesar să le cunoaștem foarte bine, să devenim conștienți de masca pe care o folosim la un moment dat și să le dăm jos în mediul securizant, în intimitatea noastră. În pofida șirului de personalități în continuă schimbare, despre fiecare personalitate adoptată, este bine să nu uităm că indiferent de toate modificările și diferențele existente (succese sau eșecuri, câștiguri sau pierderi, bijuterii de aur sau gablonțuri, blond(ă) sau brunet(ă), slab sau obez, în relație cu cineva sau nu) nu reușim să recunoaștem, la un moment dat, conștiința de bază. Prea multe „straturi” este nevoit acel copil să îmbrace. Uneori atât de multe încât nu se mai zărește dincolo de ele. Un copil care a fost nevoit să uite de bucuria vieții, trebuind „să facă și să fie” așa cum cer ceilalți.

Îți propun ceva, cititorule! Caută o fotografie cu tine, de când erai copil la vârsta de 2-3 ani. Privește acea ființă mică și dulce. Ce simți? Te regăsești? Ai zâmbit cu nostalgie? Ești TU! Da, TU EȘTI cel (cea) DE ACUM! Doar cu un corp mai dezvoltat, cu alte dimensiuni, cu o mulțime de experiențe, cu trăiri, cu ani în plus, dar ACEEAȘI PERSOANĂ ! Bucură-te de ceea ce ai devenit! Bucură-te că ai minunata oportunitate, dată de maturitatea dobândită, să te regăsești, să îți oferi ceea ce până acum ți-ai interzis: bucuria de A TRĂI total.

Prima zi în care am realizat că m-am regăsit, că sunt specială pentru că sunt unică, că indiferent de măștile pe care am învățat să le port, îmi dau voie să FIU EU, să mă dezvălui fără a-mi fi teamă, am simțit din nou, pe deplin, fericirea.

Viața este o călătorie. În această călătorie experimentăm zi de zi, clipă de clipă. Ne naștem cu scopul de a porni în această călătorie cu o profundă cunoaștere a faptului că această lume este o existență limitată, este temporală, este o mică scenă pe care „joacă” energii mult superioare. Ca și copii, am fost acordați, în mod natural, la o sferă mai amplă de conștiință, la planul invizibil, spiritual. Crescând, am fost învățați să percepem lumea materială prin prisma adulților din imediata noastră apropiere, am dobândit experiențe pentru adaptarea la lumea materială.

Cititorule drag! Nu ești și nu ai fost niciodată singur! Te-ai avut mereu pe tine în paralel cu cel care ai fost nevoit să devii. Nu ai fost niciodată altcineva! Ai fost mereu TU, chiar dacă uneori ai fost nevoit să îmbraci diferite costume, conform rolului jucat pe scena vieții, și măști. Dincolo, departe de lumea dezlănțuită, în intimitatea ta, dă-ți voie să FII TU!

Nietzsche spunea că viața este ca o „roată care se învârte din propriul centru”. În ziua când te vei regăsi și te vei reîntoarce în lumea materială și temporală, vei fi capabil să trăiești viața în mod autentic și potrivit ție, fără nevoia de a trece printr-un filtru al unei alte personalități, al unei măști. Iar întrebarea „Cine sunt eu?” nu o vei mai rosti.


Psiholog-Psihoterapeut Daniela Dragne-Macarie
Facebook: Daniela Dragne-Macarie