''În momentul acela am simțit că se năruie totul. Am avut o discuție cu medicul american și l-am întrebat dacă există șanse să mă fac bine. Răspunsul a fost pozitiv. Din momentul acela, nu a mai contact altceva decât lupta mea pentru supraviețuire și dorința de a mă întoarce pe picioarele mele acasă. Recuperarea a durat 2 ani și 10 luni. Primele 7 luni am stat în spital, în Germania, după care am venit acasă unde am stat 30 de zile și m-am reîntors în Germania la control ( tratamentul mergea bine dar am avut o recădere și a trebuit să rămân 2 ani de zile acolo unde am făcut cele 2 transplanturi''. Florin Boc
Cine v-a susținut pe parcursul acestor 3 ani de zile?
Susținerea cea mai mare am avut-o din partea Ministerului Apărării Naționale , familiei și prietenilor apropiați . În momentul respectiv fosta mea soție a stat 5 luni cu mine după care s-a întors în țară. În rest m-am descurcat singur. Era un medic român trimis acolo pentru toți militarii care ajungeau la tratament sau recuperare în Germania – medic de legătură între spital și Ministerul Apărării. La întoarcerea în țară am fost pus în fața faptului împlinit, am trecut și printr-un divorț. La momentul respectiv a fost un șoc pentru mine, dar am zis că dacă am trecut peste o furtună o să trec și peste această adiere de ploaie ( așa am numit această experiență) și am mers mai departe. M-am recăsătorit de 2 ani și îmi este foarte bine. Sunt fericit alături de soția mea Cristina , ne completam unul pe celălalt și suntem fericiți asta contează cel mai mult, iar din punctul de vedere al sănătății sunt pe o linie constantă, sunt bine, cu evaluări de 2 ori pe an în Germania.
Care este experiența dumneavoastră personală și cum v-a marcat participarea la aceste misiuni militare? Cum era omul Florin Boc înainte de a accepta să meargă în aceste misiuni și cum este acum după toate experiețele prin care ai trecut?
În urma celor 5 misiuni internaționale la care am participat, am acumulat o experiență frumoasă, care m-a ajutat să apreciez libertatea, viața și pacea pe care o trăim în țara noastră.
Când mergeam în misiuni eram altfel, nu puneam atâta preț pe viață, spuneam că nu o să mi se întâmple nimic. Eram optimist și nu îmi era frică de nimic.
Pe parcursul spitalizării am avut și momente depresive, dar am remarcat că atunci când gândeam pozitiv până și rezultatele analizelor ieșeau ok, în schimb când gândeam negativ totul era invers. Și atunci am zis ,,de ce să nu gândesc pozitiv?,, și am cerut ajutor celor de la spital pentru a mă pregăti pentru ceea ce urmează. Aveam un blocaj la un moment dat, era totul ok până la transplant, după transplant nu știam ce urmează deoarece reacțiile organismului după operație pot fi fatale. După cel de-al doilea transplant (în care rata de supraviețuire este de până la 25% și care era singura șansă pentru a putea supraviețui printre oameni) mi-am pierdut puterea de a mai vorbi, de a merge și am slăbit foarte mult (ajunsesem la 56 de kg) însă m-am recuperat din nou și am mers mai departe.
Care este granița dintre viață și moarte în viziunea dumneavoastră?
Am trăit acest sentiment nu numai în teatrele de operații, dar mai ales în situațiile pe care care viața mi le-a oferit. Am simțit că granița dintre viață și moarte a atins limitele pe patul de spital în urma celor două transplanturi pe care le-am suferit.
Am învățat că atunci când ești aproape de această limită gândești altfel, vezi lucrurile diferit și îl regăsești pe Dumnezeu. Realizezi că mai rămâne doar ca divinitatea să îți dea o șansă să rămâi. Pot să spun că, în cazul meu, medicii și divinitatea au avut succes și mi-au oferit posibilitatea să continui viața.
Sunt profund recunoscător în acest sens colegilor, comandanților, medicilor și tuturor celor care au fost alături de mine, m-au sprijinit și m-au susținut.
În ciuda tot ce s-a întâmplat, v-ați dori să vă întoarceți?
E o luptă cu mine și cu mine. În Ministerul Apărării Naționale există un proiect care se numește ,,Terminarea misiuni fiecărui militar care a fost rănit și evacuat din teatru de operații,,, prin care foștii militare care doresc se pot întoarce în teatru, să vadă locurile unde au ajuns în spital, să revadă locurile unde a fost.....și mă gândesc foarte bine dacă să mă întorc sau nu.
Singurul lucru care pune în balans decizia mea este sănătatea. Eu trebuie să continui pe o linie dreaptă, să nu mă abat nici în stânga, nici în dreapta. Asta și fac. Am stabilitate acasă, în familie, o soție și copii (o fetiță din prima căsătorie și băiatul actualei mele soții).
Credeți că aveați același optimism dacă nu aveați viața de militar și experiența misiunilor?
Optimismul a fost un atuu care m-a ajutat în lupta cu boala, cu supraviețuirea.
Dacă ați da timpul înapoi, să vă vizualizați viața, v-ați vedea viața fără aceste misiuni?
Eu cred ca cea mai bună decizie pe care am luat-o a fost să fiu militar. Sunt mândru că am făcut parte din Batalionul 812 Șoimii Carpaților, o unitate de elită a armatei, care a participat la misiuni.
Sunt multe de spus....pot să spun că am pierdut totul și am recâștigat dublu, că m-am renăscut. Am o a doua viață. Gândesc altfel. Cu toată responsabilitate spun că viața este un cadou și nu trebuie să ne batem joc de ea. Trebuie să o respectăm, să o trăim frumos , dacă putem să facem lucruri bune să le facem, dacă nu să nu le facem. În primul rând ca viața să ne respecte trebuie să o respectăm noi pe ea. Dacă înainte mergeam în misiuni, dedicat pentru țară, pentru armată, acum viața și familia sunt cele mai importante. Niciodată să nu spui niciodată. Orice problemă întâmpini, întotdeauna există o soluție și trebuie să te mobilizezi astfel încât să poți vedea dincolo de acea problemă.
Noi oamenii ne facem atâtea probleme deși nu le avem. În România există un celebru doctor-profesor neurolog, Constantin Dulcan, care în urma unei conferințe la care am participat, mi-a spus: ,,dacă tu simți că vrei să faci aia, să o faci”, ”noi întotdeauna suntem trup și suflet, astfel că dacă tu vrei să îți hrănești corpul să nu uiți că sufletul nostru are nevoie de hrană ca și trupul și nimic nu este fără Dumnezeu”. În Germania, un profesor doctor universitar, care l-a tratat și pe Jose Carreras, mi-au spus că de ei depinde 40% reușita și restul este între mine și Dumnezeu.
Întreaga experiență trăită și aceste vorbe, m-au făcut să văd altfel lucrurile, să văd esența vieții.
Va urma...
Sursa foto: arhiva personală Florin Boc