Poveștile uimitoare de viață merită împărtășite. După un salut de colecție de mare profunzime oferit bistrițenilor, vă oferim noi momente din filmul vieții de regizor a Ralucăi Maria Rusu. Cu mare interes, ne lăsăm purtați în mrejele stilului inconfundabil al regizorului Raluca Maria Rusu, care își respectă promisiunea și revine cu mai multe dezvăluiri din trăirile, experiențele și reușitele ei în lumea filmului.
Calitatea de regizor și scenarist nu se oferă, ci se obține prin multă muncă și devotament. Raluca a muncit, a depășit momente grele și a continuat mereu să lupte pentru talentul și pentru pasiunea ei. După o copilărie în orașul natal Bistrița, Raluca se mută în București și în 2006 dă examen și este accceptată ca unic student străin la Academia de Film și Televiziune din Koln – Germania, secția regie de film.
De aici începe povestea de film a Ralucăi Maria Rusu...
Sub presiunea socurilor culturale și a unei limbi fixe și tehnice, pentru primul ei film din perioada studenției, Raluca a revenit la amintirile copilăriei.
M-am coborât în arhivele vizuale din mentalul copilăriei mele primare din Bistrița. Acolo, dincolo de orice cuvânt, totul era posibil. Fațada unei case se putea transforma ușor în fața unui clovn, un lucru putea fi ușor confundat cu altceva, generând astfel alte situații sau povești. Mi-am amintit și de universalul personaj al lui Chaplin, care, deși nu a scos vreodată vreun cuvânt, s-a făcut ușor înțeles prin același limbaj prin care și profesorul nostru ne-a învățat această limbă greoaie. Abia atunci am înțeles pe deplin esența metaforei vizuale ca limbaj universal.
Așa s-a făcut că primul meu film studențesc, “Downtown Story”, a fost unul complet mut. O poveste suprarealistă fară niciun fir de dialog, despre un oraș prea modernizat și profund capitalist, la finalul căreia o fată își pierde din neatenție viața trecând pe roșu pe o zebra de pietoni ce arată ca un imens cod de bare. Pentru acest film am primit un premiu pentru originalitate și inovație vizuală, alături de o critică măgulitoare în presa online.
Și așa s-a născut un stil. Din memoria magică a locului primei copilării a răsărit peste ani un mod de a vedea lumea și de a crea o poveste. Percepțiile de odinioară mi-au imprimat în subconștient un filtru prin care cerneam realitatea în momentele în care ea devenea de nesuportat. Deși poate uitate în timp, ele au mocnit surd peste ani. În fața unui handicap de comunicare într-o limbă străină și sub presiunea necesității găsirii unui mod de exprimare artistic într-un mediu străin, ele au reieșit la suprafață eliberându-mă de constrângerea realității înconjurătoare și adeseori chiar și de cea a cuvântului. Copil fiind, această realitate greșit interpretată mă domina și înspăimânta în rutina de zi cu zi. Acum învățam să o controlez eu și îi găsisem chiar și locul ideal unde o puteam lăsa să se desfășoare în voie. Tocmai îmi amintisem cum să deformez și să recombin iarăși universul din jur, dar de data aceasta cu un țintit și dorit efect artistic.
Am continuat într-un stil similar cu alte povești ce au adus alte nominalizări. Încet, mi-am conturat propria semnătură cinematografică prin acest joc de imagini cu sensuri multiple în poveștile pe care le spun. Am terminat studiul de regie de film cu un basm social, “Once Upon a Time Gypsies”, ce mi-a adus o nominalizare pentru cel mai bun film studențesc la un festival din Berlin și o nominalizare, ciudată pentru un film, la Marele Premiu Pentru Design.
Am continuat apoi cu un studiu postuniversitar la o altă școală din Köln - Academia de Arte Media - unde timp de patru ani am făcut proiecte și am urmat cursuri în film de animație și scenaristică, extinzându-mi orizontul științelor cinematografice, dar mai ales pe cel creativ. Într-un film poți face multe, dar nu chiar orice, pe când animația mi-a oferit libertate totală.
În timpul acestui al doilea studiu de film am fost sub supravegherea unui genial profesor de dramaturgie care a cizelat înclinațiile mele dramaturgice. Le-a imprimat structură și o mai mare dimensiune psihologică a personajelor, m-a învățat efectul scenelor neașteptate și m-a făcut să înțeleg diferențele esențiale în scrierea și execuția unui scurtmetraj în comparație cu cele ale unui lungmetraj. Spre deosebire de mulți alți profesori de la școlile de arte, acesta nu a impus reguli și formule, ci le-a adaptat și mulat pe stilul meu. Proiectele mele de diplomă au fost un scurtmetraj de animație despre un țânțar depresiv, “Fly in the Soup”, și scenariul pentru film de lung metraj “Cai la rege”, pe care acest profesor l-a ghidat pas cu pas. Acest scenariu a fost selecționat la câteva luni după absolvire la o competiție din cadrul Festivalului Internațional de Film TIFF de la Cluj.
Poza din cadrul filmului “Once Upon a Time Gypsies”